Eu, atunci. Eu, acum.
Există în mine o parte tânără. O parte care nu a știut. Nu a putut. Nu avea cum. O parte vulnerabilă, impresionabilă, fără apărare. O parte care a fost rănită într-un moment în care nu avea niciun instrument să se protejeze.
Și există în mine partea de acum. Partea matură. Partea care vede limpede. Care înțelege dinamica, diferența de putere, contextul. Care știe că nu era nimic de făcut atunci. Care știe că nu era vina ei.
Între aceste două părți se întâmplă vindecarea.
Nu prin explicații. Nu prin logică. Nu prin “trebuia să știi”.
Ci prin întâlnire.
Partea matură o ia în brațe pe cea tânără și îi spune, de câte ori e nevoie:
“Nu tu ai greșit. Nu tu trebuia să oprești. Nu tu trebuia să știi. Ai fost prea tânără. Ai fost vulnerabilă. Ai făcut tot ce puteai. Eu sunt aici acum. Eu te văd. Eu te cred. Eu te țin.”
Și încet, încet… partea tânără începe să creadă. Nu pentru că o conving. Ci pentru că o țin. Pentru că nu o mai las singură în povestea aceea.
Așa se închide cercul.
Nu când cel care a rănit își asumă. Nu când își cere scuze. Nu când suferă.
Cercul se închide când înțeleg că ce a făcut cu mine rămâne în el, nu în mine.
Eu duc durerea, dar o transform în claritate. El duce rușinea, dar o transformă în evitare.
Eu intru în camera întunecată și fac lumină. El trage draperiile.
Eu urc muntele. El rămâne la poale.
Eu cresc. El se protejează.
Eu integrez. El evită.
Și asta e diferența dintre vindecare și fugă.
Partea tânără din mine nu are nevoie ca el să sufere. Are nevoie ca eu să o văd. Să o țin. Să o liniștesc. Să îi spun adevărul pe care nu l-a primit atunci.
Și știu că într-o zi, fără să îmi dau seama, voi simți în corp:
“S-a așezat.”
Nu pentru că am uitat. Nu pentru că am iertat forțat. Ci pentru că am deschis brațele.
Și am devenit pentru mine însămi adultul pe care nu l-am avut atunci.
